Reverie

Azi e soare...și totuși plouă...
În raze pătrund frânturi de demult,
O viață apusă apare în gând.
E un sentiment straniu de dăinuire,
Peste ani, peste vremuri, peste văi,
Și-n liniște se pierde un suspin.
Dormi într-un loc plin de uitare
Unde cântă privighetori în zori de zi
Și peste ore arșița doare, ca în prima zi;
Te trezești și în jur auzi cucul
Ce-și înalță al său cântec trecător,
E liniște, e liniște de mormânt
Și trăiești prin orice gând,
Prin aerul ars de soarele zâmbitor,
Prin fiecare cuvânt răsunător,
Prin tot ce a fost.
E o reverie nebună ce aleargă turmentată,
Fără țintă, parcă zici că-i beată,
Se întoarce și țâșnește spre viitor
Sărind în hopuri peste gropile anotimpurilor.
Din nou se aude ciripit de viață,
Deși într-un decor mort, de mult uitat,
Prinde contur tot ce-i neînțeles
Și tot ce va trebui învățat.
E o reverie nebună de tot
Care râde în hohote și pleacă
Să se plimbe pe tărâmul de soare inundat.