Acum e tăcere...

Acum e tăcere...
Oriunde privesc nu te mai găsesc,
Poate doar în soare, în locurile știute,
Poate doar în vise uitate în gând,
Poate peste via pe care se aștern prea multe,
Poate doar în gând.
Un gol îmi apasă pieptul,
Prin minte trec mii de gânduri, regrete,
Ești undeva, dar nu mai ești aici,
Ești peste tot, dar nicăieri.
Și iar bate vântul, aducând furtună,
Începe o ploaie de lacrimi cerești,
Se adună-n valuri de tristețe
Inundând câmpul imens.
O rază de soare alunecă în neștire
Pe un nor uitat de dor,
Luminează privirea din nou,
Poate într-un alt decor.

Flori

A trecut atâta timp...
Și încă o să mai treacă,
Au trecut atâția nori peste zările sure,
S-au ridicat valuri de mii de flori
Și sute de cunune s-au destrămat
În întregul suferințelor depuse peste văi.
Râul curge neîncetat încă de la începuturi,
Își duce povara de-i bine, de-i rău,
Și noi generații în rânduri vor apune,
Peste ce au fost și așa vor rămâne.
Viața-i un lung șir de regrete
Lăsate să doarmă, uneori,
Dar, fără să ne dăm seama
Revin și mai bete pe noul tărâm cu flori.
Mireasma te îmbie pe loc, și uiți
De negura lăsată pe sufletul tău,
Ridici ochii, privești în gol
Și-un regret apare dintre flori.
E o floare neagră pictată în grabă,
E poate doar un vis pierdut în zori,
E o viață întreagă uitată
Și totul ajunge ”pământ de flori”.
O sclipire aurie mângâie câmpul
Plin de buruieni și rare flori,
Potopul inundă iar cătunul
Uitat de soare sau nori.
Și iar vine starea de regret deplin
Și înflorește pe loc lăsând parfum să zboare,
În plină glorie-i o floare frumoasă,
neagră, dar trecătoare.