vineri, 25 aprilie 2014

Sat pe dealuri



Frozen sky



Pisici




Pe-nserate la Politehnica București



Apus




 


 







Pete



Roz



Mov



miercuri, 23 aprilie 2014

Când orgoliul se joacă cu viața ta



     Era ultima zi, ultima lor zi împreună. Pe chipurile lor se citea tristețea care se accentua odată cu scurgerea minutelor, iar fiecare secundă care trecea se aduna în mulțimea timpului trecut petrecut împreună. Erau doi...urma să fie doar unul. Unul care pleacă și unul care rămâne înmărmurit în camera goală, în care până mai ieri răsunau râsete de nestăvilit, pornite din inimă.
     Ea stătea într-un colț pe patul care a fost martorul iubirii lor, a orgoliilor și resentimentelor semănate timpuriu. Acum locul începea să-i pară străin, straniu, lipsit de dragoste și căldură, își dorea să fugă, să evadeze, dar lanțurile invizibile ale voinței o țineau țintuită în loc. Totul era contradictoriu: fețele lor, gesturile, sentimentele și chiar și aerul din încăpere. Era iubire, dar nu mai era, era dorința de a rămâne uniți, dar setea de libertate striga mai tare și mai tare, pentru a se face auzită, înăbușind orice încercare de revenire la sentimente mai bune. Se iubeau și se urau. Iubirea era mai puternică decât întreaga lor ființă, o simțeau vie în inimă chiar și după atâta timp, însă, ura era hrănită constant, și creștea umplând camera până la refuz. Era nevoie de aer. El se ridică și deschise fereastra prin care razele soarelui intrară nepoftite. Acum le scăldau corpurile în lumină, o lumină prea rece în mijlocul verii.
     Se apropie de ea într-o încercare timidă de a îndrepta lucrurile, însă orgoliul izbucni ca un gheizer inundând ruinele relației lor pentru totdeauna. I-a întors spatele lăsând-o pe marginea patului, cu lacrimi în ochi care clocoteau din nevoia de a se elibera, cu chipul sfâșiat și schimbat de durere. Ar mai fi făcut măcar un pas spre el, ultimul, dar gândul se schimbă îndată într-o ură și mai mare. Îl iubea și îl ura pentru neputința lor de a lăsa sentimentele să vorbească, pentru toate părerile și ideile care au murit înainte de a vedea lumina zilei. Se ura pe ea pentru situația în care ajunsese, deși nu și-a dorit-o niciodată. Cum au ajuns aici? Cine știe! Nu mai au timp nici pentru a vedea unde au greșit, sunt prea preocupați stând de vorbă cu noii lor prieteni, orgoliul și ura.
     Într-o ultimă forțare se ridică și privi ușa cu teamă. Știa că dacă o va deschide și va păși dincolo, va fi pentru totdeauna, va trebui să arunce la gunoi tot ce a iubit, tot pentru ce a luptat cu morile de vânt. Tot efortul va fi fost în zadar. O parte din ea va muri...
     Fără să-și dea seama, printre lacrimi, stătea deja cu mâna pe mânerul ușii. În câteva secunde, care păreau a fi ore, era dincolo de ușă, trântind-o în urma ei, zăvorând pe vecie o bucată din viața și inima ei. Era o înfrângere victorioasă, un nou început de sfârșit. Și-a șters ultima lacrimă și a plecat uitându-se doar înainte, lăsând trecutul acolo unde îi este locul.
     Zgomotul ușii trântite l-a trezit din visare, și-a întors privirea către pat, ea nu mai era. Chipul i se schimbă într-o clipită și o lacrimă ieși la suprafață din izvorul secat de orgolii. Deja îi era dor, dar era prea târziu, se simțea legat de mâini și de picioare, nu putea alerga după ea, nu putea vindeca trecutul, rana era prea adâncă. O iubea și o ura, se ura pentru că nu a reușit să o schimbe, să rămână acolo doar pentru el. Nu a reușit să facă alta, una pe placul lui, dar care să fie Ea, ființa care conta. Nu a reușit să vadă că iubirea nu schimbă, iubirea acceptă și se armonizează cu iubirea celuilalt.
     Acum sunt doi în amintire, o amintire care se șterge cu fiecare zi, cu fiecare nou început. Totuși, în ei a rămas o parte vie care i-a unit, care i-a și despărțit, un orgoliu de neclintit. Degeaba mai fugi după el, degeaba mai fugi după ea, totul e doar în gând!  



marți, 22 aprilie 2014

Plouă












Plouă, dar ploaia azi nu mă atinge
Picăturile dansează în jurul meu,
Norii supărați au început să strige:
Hei, tu! Ești vreun zeu?

Ploaia nu mă udă,
Ud de fericire mi-e sufletul,
Dansez și ating norii
Cu zâmbetul.

Plouă, e vreme mohorâtă afară
Văd chipuri udate de tăcere,
Chipuri lovite de ploi,
Oameni înecați în uitare.

Plouă neîncetat cu lacrimi,
De bucurie, de tristețe,
Azi aleg fericirea
Și dansul în ploaie să mă răsfețe.



luni, 21 aprilie 2014

Te iubesc pentru că știi să mă faci să te iubesc


     Te iubesc pentru fiecare clipă în care ai fost lângă mine, când am râs sau când am plâns. Pentru anii ce au trecut peste viețile noastre și pentru anii ce încă n-au apus. Pentru fiecare privire plină de dragoste și înțelegere, chiar și în momentele când nici eu nu m-aș fi suportat. Pentru diplomația cu care mă dezarmezi de cele mai multe ori când nervii mei se trezesc și încep să mișune. Cu o simplă vorbă îmi readuci zâmbetul pe buze și îi trimiți la culcare în pas alergător. Ai fost dușmanul nervilor mei, acum devii îmblânzitorul lor.
     Te iubesc pentru că mă ții mereu de mână și ești pregătit să mă prinzi oricând voi cădea. Știi să-mi ridici moralul și să mă încurajezi, fără vorbe prea multe, fără minciuni că viitorul va fi roz. Știi să mă faci să te iubesc printr-o simplă floare dăruită din inimă, prin gesturi tandre și râsete cristaline care umplu camera de veselie și optimism. Prin nenumăratele ore în care vorbim fără oprire și inimile se bucură în același ritm lin, netulburat de ploaia acidă care cade în jurul nostru. Emitem pe aceeași frecvență, iar și iar, doar pentru noi.
     Te iubesc pentru momentele când nu mai credeam în relația noastră, dar n-am uitat să ne respectăm și să ne iubim, n-am uitat să sperăm. Inimile noastre au continuat să bată ținându-se de mână, unite printr-o legătură trainică, greu de desfăcut.
     În fiecare dimineață îmi aduci lumină în suflet, iar ploaia se transformă în soare alături de tine. Luna ne luminează și ne veghează învăluindu-ne în magie, devenim atemporali. Orele care se scurg sunt încărcate de iubire, minutele sunt o încântare. Amintirea sărutului tău de rămas bun mă face să zâmbesc în neștire, secundele trec iar liniștea din mine mă învăluie tot mai mult. Suntem doi, și totodată unul singur. Aceleași visuri, aceleași idei, aceleași gânduri...Trăim prin ele, respirăm prin ele.  
     Te iubesc pentru că știi să mă faci să te iubesc, cu zi ce trece mai mult și mai mult.  

vineri, 18 aprilie 2014

Cutie din carton


Suntem prizonieri într-o cutie
Carton și mult gol în suflet,
Vrem să evadăm,
Dar n-avem cheia
Ciudat, cutia n-are cheie.

Suntem presați, îngrămădiți
Într-o cușcă albă
Din sidef orbitor,
Gratiile devin invizibile,
Dorințele dor.

Nu putem evada
E ceva ce ne ține,
Căutăm ieșirea în neștire
Și când o găsim ne blocăm;
Oare să evadăm?

 








Carton și în gândire,
Prea mult,
Gol, maro, nefolositor,
Cutia e prea mică   
Începem manevrele de restituire.