Te iubesc pentru că știi să mă faci să te iubesc

     Te iubesc pentru fiecare clipă în care ai fost lângă mine, când am râs sau când am plâns. Pentru anii ce au trecut peste viețile noastre și pentru anii ce încă n-au apus. Pentru fiecare privire plină de dragoste și înțelegere, chiar și în momentele când nici eu nu m-aș fi suportat. Pentru diplomația cu care mă dezarmezi de cele mai multe ori când nervii mei se trezesc și încep să mișune. Cu o simplă vorbă îmi readuci zâmbetul pe buze și îi trimiți la culcare în pas alergător. Ai fost dușmanul nervilor mei, acum devii îmblânzitorul lor.

     Te iubesc pentru că mă ții mereu de mână și ești pregătit să mă prinzi oricând voi cădea. Știi să-mi ridici moralul și să mă încurajezi, fără vorbe prea multe, fără minciuni că viitorul va fi roz. Știi să mă faci să te iubesc printr-o simplă floare dăruită din inimă, prin gesturi tandre și râsete cristaline care umplu camera de veselie și optimism. Prin nenumăratele ore în care vorbim fără oprire și inimile se bucură în același ritm lin, netulburat de ploaia acidă care cade în jurul nostru. Emitem pe aceeași frecvență, iar și iar, doar pentru noi.

     Te iubesc pentru momentele când nu mai credeam în relația noastră, dar n-am uitat să ne respectăm și să ne iubim, n-am uitat să sperăm. Inimile noastre au continuat să bată ținându-se de mână, unite printr-o legătură trainică, greu de desfăcut.

     În fiecare dimineață îmi aduci lumină în suflet, iar ploaia se transformă în soare alături de tine. Luna ne luminează și ne veghează învăluindu-ne în magie, devenim atemporali. Orele care se scurg sunt încărcate de iubire, minutele sunt o încântare. Amintirea sărutului tău de rămas bun mă face să zâmbesc în neștire, secundele trec iar liniștea din mine mă învăluie tot mai mult. Suntem doi, și totodată unul singur. Aceleași visuri, aceleași idei, aceleași gânduri...Trăim prin ele, respirăm prin ele.  

     Te iubesc pentru că știi să mă faci să te iubesc, cu zi ce trece mai mult și mai mult.  

Privire de gheață, sau cum moare totul

      Avea aceeași privire rece pe care o întâlnisem pentru prima dată cu câteva săptămâni în urmă, în timpul unor contradicții aparent banale. Parcă era altă persoană, una necunoscută mie și pe care nu-mi doream să o cunosc, și totuși.... Clipele frumoase dintre noi pluteau undeva departe în asfințit și încercau să-și ia rămas bun.

      Privirea m-a ațintit pentru câteva secunde...am înghețat...era atât de rece încât nu mai simțeam nimic altceva decât un frig constant în suflet și o frustrarea mai mare decât întreaga mea ființă. Era exact ceea ce nu-mi dorisem niciodată să se întâmple și nici măcar fulgerător nu m-am gândit că s-ar putea concretiza vreodată, dar întâmplarea a lovit mai repede decât aș fi putut să o conștientizez.

     Zile senine s-au transformat în reprize de ploi torențiale ce m-au udat până la piele, în ciuda umbrelei, care părea uitată în altă secvență, poate una mai fericită, și care nu mai avea niciun rol bine știut, acum era doar un obiect inert în mâna mea. Mă uitam la el cum stă acolo și nici măcar nu-i pasă de picăturile mari de ploaie și de șiroaiele care îmi udau pantofii fără încetare. Era adevărata față, neștiută la început. Era tot ce nu-mi doream pentru mine și totuși...

     Chiar și aerul din încăpere a devenit de neatins, era rece, înghețat și trecea pe lângă noi fără să-l mai putem inspira măcar o dată. Și-a întors privirea și parcă se temea să mă mai privească sau era doar o impresie de-a mea, puțin prostească și pur și simplu era sictirit de situația în care ajunsesem și altă reacție nu avea la îndemână. Nu prea era omul expresiv și sentimental care să-și expună stările sau măcar să încerce să și le explice, dacă nu mie, măcar lui. Totul era de-a gata, haotic și neînțeles nici măcar de actorii principali. Îmi doream să fie doar un rol din care să ieșim odată cu părăsire scenei, dar scena era viața noastră, realitatea pe care călcam cu pași mărunți, îngreunați de sentimente deloc înălțătoare.

     Imagini mi se perindau prin fața ochilor în momentele de liniște mormântală ce se lăsase peste noi după încrucișarea privirilor fugare și prea străine. Iubirea moare sub greutatea reproșurilor și resentimentelor hrănite puțin câte puțin, dar constant. Nu săream peste nicio zi în care să nu le alimentăm corespunzător. Vină comună, ca de obicei, prea puțini recunosc cum stă treaba, e mai simplu să dăm vina pe celălalt, noi suntem fără de greșeală, oare?

     În minte îmi vin clipe cu soare și frustrarea atinge apogeul. Ce poate fi mai frustrant decât dărâmarea a ceea ce încerci să clădești? Vorbele frumoase se uită mai repede decât cele urâte, mângăierile suave parcă nici n-au existat, privirile drăgăstoase au înghețat, zâmbetele s-au cristalizat, lacrimile îneacă ultima floare de la el.

     Au fost iluzii ieftine, plătite prea scump...

Oglindă

Privește în oglindă,
Își vede chipul trist,
Uitat de vremi și de zile;
În suflet încolțește un cânt,
al oamenilor fără de nemurire.

Ochii stau fixați pe marginea oglinzii,
Cad visători asupra lor
Și-n ei se-ntrevede un licăr
De speranță pentru viitor.

Parcă ar fi o statuie de ploi zdruncinată,
Rămasă în parc, pe-o alee uitată,
Și-au înflorit trandafiri de jur împrejur,
În ghimpi fiind scăldată.

În oglindă se vede altă viață
Cu același chip înmărmurit,
Cu mobile întoarse pe dos
Și cu alt chef de viață.

Privirea pătrunde dincolo de nevăzut
În înalturi de aberații pure,
Fără noimă, fără logică,
Se ascunde un sâmbure de fructe de pădure.

În imaginea din oglindă încolțește
Un cireș negru parfumat,
Sălbatic ca un cal înverșunat,
Ce lumea o iubește atunci când a scăpat.

Oglindă și liniște chiar și în gândire,
Oglindă în tot ce s-a întâmplat;
E-o dublă viață neînțeleasă,
Pătată de fructe zemoase, a sângerat.