Ei merită să fie iubiți!

     

        Ei merită să fie iubiți pentru că ne fac ziua mai frumoasă cu un singur cuvânt pe care îl rostesc cu dragoste. Ei sunt aceia care nu uită să ne spună că suntem frumoase chiar și dimineața când avem părut răvășit și chipul adormit, lipsit de artificii de înfrumusețare. Simpla lor mângâiere e alinare și încântare pentru inima noastră, fiind încărcată cu iubire senină, fără nori sau ploi. Ei sunt aceia care nu uită datele importante, care au mereu pregătită o surpriză, oricât de mică ar fi; care ne oferă în dar o floare culeasă de mână lor din grădină, pe a cărei petale au scris în prealabil un simplu ”Te iubesc!”, cu inima plină de emoție. Ei sunt cei care încă mai au sentimente înălțătoare, care nu uită ce este respectul și prietenia sinceră. Ei deschid uși. Ușa sufletului și a inimii noastre, pentru că știm că odată intrați nu vor devasta tot, nu ne vor fura lucrurile la care ținem și nu vor călca în picioare covorul de la intrare atunci când, din întâmplare, vor fi nevoiți să iasă. Ne mai deschid și ușa încăperii în care intrăm lăsându-ne să trecem înaintea lor, fără să ne poarte pică că suntem cu un pas în față. Sunt acolo mereu să ne ofere brațul pentru a păși elegant pe covorul roșu al vieții și nu uită să ne acompanieze cu stil și dăruire.

        Ei merită să fie iubiți pentru că atunci când le spunem că vrem o ciocolată ne aduc o gamă întreagă din care să ne alegem, fără să-și facă probleme pentru silueta noastră și fără să numere fiecare calorie. Mereu vor să fie cu un pas înaintea noastră în materie de surprize și atenții, și sunt la fel de încântați ca o fată atunci când îi surprindem la rândul nostru. Știu să se bucure alături de noi pentru fiecare reușită a lor sau a noastră și ne sprijină necondiționat, chiar dacă uneori putem greși în alegerile pe care le  facem (și ei greșesc). Știm că avem pe cine să ne bazăm când toți ceilalți ne-au întors spatele și ne vor ridica de jos cu un gest suav și  în același timp puternic. Ei sunt puterea noastră și noi puterea lor. Împreună mergem înainte fără regrete, sărim peste obstacole fără să le atingem și ne bucurăm de minunile simple ale vieții, pe care înainte nu le puteam vedea. Ei aduc un val nou de lumină și ne fac să vedem lumea cu alți ochi.

        Ei merită să fie iubiți pentru că sunt diferiți, nu respectă normele, nu urmează mulțimea. Ei se diferențiază, se distanțează și se conduc după propriile reguli. Ei sunt inteligenți, atât de inteligenți încât ne înțeleg stările fără să le exprimăm în cuvinte, le înțeleg și le respectă fără să dezlănțuie furtuna pentru nimic. Ei știu că și cea mai tristă fată poate zâmbi atunci când lacrimile îi sunt șterse cu căldură și mai știu că lumea se clădește doar cu iubire.  

             Ei merită să fie iubiți pentru că sunt ei și nimeni altcineva!         

De ce au uitat bărbații să fie bărbați?

     Și aici nu mă refer la toți cei care își fac schimbări de sex:), pentru că de multe ori rămân mai bărbați decât ceilalți, în atitudine. Mă refer la capacitatea și chiar ”abilitatea” de a cuceri și păstra o fată, de a se evidenția din turmă. Dar turma e nucleul societății actuale, ce ne-am face fără!?                                                  
     Revenind la bărbații care au uitat să se comporte ca atare, pot spune că am întâlnit foarte puțini care mai știu ce e aia o relație adevărată. Principalul motiv pentru care bădărănia este la putere îl reprezintă anturajul ales prost. Am întâlnit atâția care nu își mai respectă iubita, care o înșală, îi vorbesc urât sau o lovesc, mergând pe premisa că ”prietenii mei se poartă chiar mai rău cu iubitele lor decât o fac eu cu tine, ar trebui să zici mersi!” Chiar așa? Tot noi să spunem ”mersi” că încă suportăm un dobitoc care nici pe el nu se suportă uneori. De unde curentul ăsta ”eu mă port mai bine cu tine decât X-ulescu”? De ce trebuie să ne comparăm mereu cu ceilalți și în cele mai multe cazuri ne comparăm cu ființe inferioare nouă, doar să fim noi într-o postură a ”bunătății întruchipate”. De ce nu ne comparăm cu exemplele care ne depășesc statutul? Oare pentru că ne este teamă să realizăm că nu suntem așa buni cum vrem să credem și că imaginea de cocoș înfoiat pe care o avem se va evapora? Ce vor spune ”prietenii”?

     Lăsând anturajul la o parte, ajungem la familie, la tatăl ”perfect” prin simplu fapt că el este stâlpul casei, ”cocoșul” care cântă (alt cocoș), omul care are primul și ultimul cuvânt și cel căruia femeia trebuie să-i mulțumească pentru că a ajutat-o să aducă pe lume copiii. Asta e normalitatea multor persoane care cred că așa stau lucrurile și așa e cel mai bine și corect, doar pentru că părinții lor au făcut la fel și așa s-a procedat de când lumea și pământul. Nimic mai fals. Se presupune că evoluăm. Cine a avut ”norocul” să dea peste o astfel de bijuterie de tată, îmi este clar că va proceda cu prietena sau viitoarea soție măcar 50% din cum se purta tatăl său cu mama sa.

     Bărbații au uitat să fie bărbați și din cauza televiziunii care promovează numai aspectele negative ale societății, dar și genul de bărbat macho la picioarele căruia cad toate femeile, fără să ridice măcar un deget, și după care toate sunt topite, deși le tratează ca pe niște zdrențe. Totuși, viața lor fără el nu mai are niciun rost. Paradoxal, nici alături de el viața lor n-are niciun rost. Viața noastră nu va mai avea rost când nu vom mai exista noi ca materie fizică, și poate chiar și atunci va avea un rost. Noi suntem nucleul, ceilalți vin și pleacă și își văd de viața lor.

     Toate aceste lucruri se întâmplă pentru că omul preferă să urmeze exemplele negative, care sunt mai ușor de copiat, decât să treacă prin filtrul gândirii logice ce e bine și ce e rău. Păcat că stăm cam prost cu gândirea și ne-am învățat să-i lăsăm pe alții să gândească și să decidă în locul nostru. Jalnic!