Avea aceeași
privire rece pe care o întâlnisem pentru prima dată cu câteva săptămâni în
urmă, în timpul unor contradicții aparent banale. Parcă era altă persoană, una necunoscută
mie și pe care nu-mi doream să o cunosc, și totuși.... Clipele frumoase dintre
noi pluteau undeva departe în asfințit și încercau să-și ia rămas bun.
Privirea m-a
ațintit pentru câteva secunde...am înghețat...era atât de rece încât nu mai
simțeam nimic altceva decât un frig constant în suflet și o frustrarea mai mare
decât întreaga mea ființă. Era exact ceea ce nu-mi dorisem niciodată să se
întâmple și nici măcar fulgerător nu m-am gândit că s-ar putea concretiza
vreodată, dar întâmplarea a lovit mai repede decât aș fi putut să o
conștientizez.
Zile senine
s-au transformat în reprize de ploi torențiale ce m-au udat până la piele, în ciuda umbrelei, care părea uitată în altă secvență, poate una mai fericită, și
care nu mai avea niciun rol bine știut, acum era doar un obiect inert în mâna
mea. Mă uitam la el cum stă acolo și nici măcar nu-i pasă de picăturile mari de
ploaie și de șiroaiele care îmi udau pantofii fără încetare. Era adevărata față,
neștiută la început. Era tot ce nu-mi doream pentru mine și totuși...
Chiar și aerul
din încăpere a devenit de neatins, era rece, înghețat și trecea pe lângă noi
fără să-l mai putem inspira măcar o dată. Și-a întors privirea și parcă se
temea să mă mai privească sau era doar o impresie de-a mea, puțin prostească și
pur și simplu era sictirit de situația în care ajunsesem și altă reacție nu
avea la îndemână. Nu prea era omul expresiv și sentimental care să-și expună
stările sau măcar să încerce să și le explice, dacă nu mie, măcar lui. Totul
era de-a gata, haotic și neînțeles nici măcar de actorii principali. Îmi doream
să fie doar un rol din care să ieșim odată cu părăsire scenei, dar scena era
viața noastră, realitatea pe care călcam cu pași mărunți, îngreunați de
sentimente deloc înălțătoare.
Imagini mi se
perindau prin fața ochilor în momentele de liniște mormântală ce se lăsase
peste noi după încrucișarea privirilor fugare și prea străine. Iubirea moare
sub greutatea reproșurilor și resentimentelor hrănite puțin câte puțin, dar
constant. Nu săream peste nicio zi în care să nu le alimentăm corespunzător.
Vină comună, ca de obicei, prea puțini recunosc cum stă treaba, e mai simplu să
dăm vina pe celălalt, noi suntem fără de greșeală, oare?
În minte îmi vin clipe cu soare și
frustrarea atinge apogeul. Ce poate fi mai frustrant decât dărâmarea a ceea ce
încerci să clădești? Vorbele frumoase se uită mai repede decât cele urâte, mângăierile
suave parcă nici n-au existat, privirile drăgăstoase au înghețat, zâmbetele
s-au cristalizat, lacrimile îneacă ultima floare de la el.
Au fost iluzii ieftine, plătite prea
scump...
