Gândul îmi fuge unde a mai fost și ultima oară,
O lacrimă cade încet pe podea, dar dispare
Toate vorbele au fost aruncate într-o doară.
Munți de arșiță scaldă zarea sură
Înălțând castele de fum și praf spulberat,
Imaginea devine deodată îmbâcsită, dură
Ploaia de ceva timp, supărată, a plecat.
Proiecție exterioară a ce e în interior;
Scot capul pe geam, trece un nou nor,
Parcă zâmbește, dar, totuși pare uitat
Am înnebunit sau doar am visat?
Și totuși, parcă și soarele mă privește intens
Îmi aruncă o rază aprinsă pe creștet
Și-așteaptă un răspuns prins din mers,
Dar el nu mai vine, se ascunde șiret.
Tot ce mă înconjoară începe să-mi vorbească,
Cuvinte apăsate mă lovesc în plin,
Oare toată lumea începe să înnebunească?
Sau e doar un alt pasaj din destin?
Corcodușul din fața casei pare îngândurat,
Îl fixez cu privirea și-aștept o reacție,
Dar orice cuvânt sau gest se lasă așteptat...
Poate are deja altă ocupație?
Deodată începe să bolborosească ceva neînțeles,
Parcă despre anii care s-au dus
Și despre toate roadele pe care le-am cules
Sau doar îmi vorbește despre un alt vis.
Stau, ascult și-ncerc să-nțeleg ceva,
Printre vorbele ascunse parcă se întrevede viața mea;
Povestește neîncetat cum timpul a trecut,
Când a fost cerul senin și când ploaia a durut.
Își ridică ochii spre mine și zâmbește amar,
Toată natura-i încă într-o forfotă de jar,
Cuvinte sparte mă ating în zbor,
Pe deasupra trece același nor.
Ridică o crenguță cu frunze verzui
Și-mi face semn de bun rămas,
Imaginile se succed hai-hui
Și natura tot pe locul ei a rămas.
Privesc și nu înțeleg nimic,
Visez, sau sunt conștientă de ireal?
Îmi ațintesc din nou privirea asupra lui,
Dar a amuțit pe loc, parcă și el uimit.
Stau și încerc să-mi adun gândurile pierdute,
Să pun cap la cap nebunia trăită,
Mă uit în jur și totu-i neatins,
Există cineva care să poată să mă ajute?
De fapt, cred că am visat
Și încerc să mă conving de adevăr,
Mintea mea se liniștește...
Dar, deodată, îl văd iar în zare și pare că-mi zâmbește.
