Reverie

Azi e soare...și totuși plouă...
În raze pătrund frânturi de demult,
O viață apusă apare în gând.
E un sentiment straniu de dăinuire,
Peste ani, peste vremuri, peste văi,
Și-n liniște se pierde un suspin.
Dormi într-un loc plin de uitare
Unde cântă privighetori în zori de zi
Și peste ore arșița doare, ca în prima zi;
Te trezești și în jur auzi cucul
Ce-și înalță al său cântec trecător,
E liniște, e liniște de mormânt
Și trăiești prin orice gând,
Prin aerul ars de soarele zâmbitor,
Prin fiecare cuvânt răsunător,
Prin tot ce a fost.
E o reverie nebună ce aleargă turmentată,
Fără țintă, parcă zici că-i beată,
Se întoarce și țâșnește spre viitor
Sărind în hopuri peste gropile anotimpurilor.
Din nou se aude ciripit de viață,
Deși într-un decor mort, de mult uitat,
Prinde contur tot ce-i neînțeles
Și tot ce va trebui învățat.
E o reverie nebună de tot
Care râde în hohote și pleacă
Să se plimbe pe tărâmul de soare inundat.
 

Oglindă

Privește în oglindă,
Își vede chipul trist,
Uitat de vremi și de zile;
În suflet încolțește un cânt,
al oamenilor fără de nemurire.

Ochii stau fixați pe marginea oglinzii,
Cad visători asupra lor
Și-n ei se-ntrevede un licăr
De speranță pentru viitor.

Parcă ar fi o statuie de ploi zdruncinată,
Rămasă în parc, pe-o alee uitată,
Și-au înflorit trandafiri de jur împrejur,
În ghimpi fiind scăldată.

În oglindă se vede altă viață
Cu același chip înmărmurit,
Cu mobile întoarse pe dos
Și cu alt chef de viață.

Privirea pătrunde dincolo de nevăzut
În înalturi de aberații pure,
Fără noimă, fără logică,
Se ascunde un sâmbure de fructe de pădure.

În imaginea din oglindă încolțește
Un cireș negru parfumat,
Sălbatic ca un cal înverșunat,
Ce lumea o iubește atunci când a scăpat.

Oglindă și liniște chiar și în gândire,
Oglindă în tot ce s-a întâmplat;
E-o dublă viață neînțeleasă,
Pătată de fructe zemoase, a sângerat.

Dor

Zâmbesc,
Și îndată uit cum e să fii trist;
Închid ochii,
Și mă pierd în amintiri de-o viață;
Glumesc,
Și las în urmă fărâme de dor;
Iubesc,
Acum pentru ce n-am iubit vreodată.
Privesc spre ușă,
Dar nu mai vine,
Zilele trec,
Mi-e dor de tine!
Zâmbesc din nou,
Soarele răsare mai cu viață;
Închid ochii,
Și mă scaldă într-un ocean de dor;
Ascult,
Lumina parcă vorbește pe stradă;
A plecat iar, s-a dus plin de dor.
Dansez,
Sub picături mari de ploaie
Și uit cum e să fii îngândurat;
Lăcrimez,
Ochii îmi sunt umezi,
Dar nu știu ce gând m-a afectat;
Acum stau și analizez uitarea
Și miile frânturi de trecut,
Pe moment m-apucă supărarea,
Dar în viteză trece alt gând,
Iar starea de dor a trecut.