Suntem oameni și suntem diferiți!

                     

      Suntem oameni și suntem diferiți! Ce ne-am face dacă am fi toți trași la indigo? Am fi copii din ce în ce mai șterse care se confundă și se pierd printre alte numeroase copii. Ce valoare are o copie? Niciuna! Însă, originalul poate face și o avere.

     Suntem captivați de media, de ceea ce ne servește zilnic pe tavă și nu suntem capabili să ne luăm o clipă ochii de la toate bunătățile din fața noastră și să ne întrebăm dacă sunt bune pentru sănătatea noastră sau doar ne grăbesc ”sfârșitul”. De multe ori, sfârșitul intelectual survine primul și e mai tragic decât multe alte tipuri de sfârșit. Ce e mai bine? Să trăiești mai puțin, dar să fii conștient de însemnătatea și calitatea vieții tale sau să trăiești mult și prost, la finalul vieții nici măcar să nu știi pentru ce ai trăit.

     Unii trăiesc prin alții, nu au viață proprie. Trăiesc prin bârfe, se hrănesc cu eșecurile celorlalți, iar fericirea lor se naște din suferința cunoscuților și necunoscuților. Treziți-vă! Fericirea adevărată nu vine niciodată din exterior, și mai ales din nefericirea altora. Fericirea clădită din exterior se dărâmă la prima rafală de vânt și se spulberă pentru totdeauna, apoi veți plânge după ea și nu veți înțelege de ce vi se întâmplă vouă. Veșnica întrebare: ”de ce mie”? Uite de aia! Măcar în momente de cumpănă ar trebui să și răspundem la această întrebare, nu doar să o rostim fără sens și fără vreun impact viitor. Avem nevoie de răspunsuri pentru a înțelege trecutul, pentru a putea fi fericiți în prezent și pentru a picta viitorul în culorile care ne reprezintă.

     Suntem oameni, dar parcă am fi oi, uneori le întrecem în aplicarea spiritului de turmă. Trebuie să urmăm întru totul valorile, așteptările și realizările altora, copiem chiar și stilul vestimentar și, mai nou, stilul de viață. Bine, n-a spus nimeni că nu e indicat să ne lărgim orizonturile, dar rămâne întrebarea: pe mine ce mă reprezintă? Exact de asta am fost înzestrați toți cu gândire logică, dacă nu, Dumnezeu ar fi creat un model ideal și noi toți ceilalți muritori de rând l-am fi urmat fără să clipim și să gândim.

     Suntem manipulați prin orice mijloace, de la reclama la pasta de dinți, până la meseriile pe care ni le alegem. Ne fac din vorbe și din imagini. Și prea puțin cunosc impactul acestor instrumente de manipulare asupra creierului nostru. Suntem manipulați pentru că le permitem prin ignoranța noastră.

     Toți învățăm în școală aproape aceleași materii, cu posibilitate destul de scăzută de a alege ceea ce îți dorești. Și mai grav este că nici nu știm ce ne dorim cu adevărat, pentru că, tot școala are grijă să înăbușe orice urmă de creativitate sau distincție. Suntem ”obligați” să învățăm pe de rost definiții și teoreme, neînțelegând niciodată pe de-a-ntregul cum stă treaba, nu avem voie să venim cu o notă de originalitate, pentru că trebuie să repetăm ca papagalii doar ce spun profesorii (că ei știu mai bine), nu suntem învățați să gândim și să trecem prin propriul filtru toată informația care ne bombardează din exterior. Ce să mai vorbim de informația din interior, care nu este ascultată decât în rare cazuri, când devenim conștienți că există și că este mai importantă decât orice altă informație extrinsecă.

     Revenind asupra întrebărilor: ”cine sunt eu?”, ”ce mă reprezintă?”, ”ce mi-ar plăcea să fac?”, ”în ce stadiu mă aflu acum?”, eu am aflat într-o anumită măsură și încă mai am de descoperit lucruri noi. Tu cât de multe știi despre tine? Lasă-i pe alții să vorbească (pentru că nu au propria lor viață), iar tu descoperă-te cu zi ce trece și varianta ta viitoare îți va mulțumi! Fii diferit! Fii TU!

Sursă imagine: http://leaveittorandomness.wordpress.com

Ei merită să fie iubiți!

     

        Ei merită să fie iubiți pentru că ne fac ziua mai frumoasă cu un singur cuvânt pe care îl rostesc cu dragoste. Ei sunt aceia care nu uită să ne spună că suntem frumoase chiar și dimineața când avem părut răvășit și chipul adormit, lipsit de artificii de înfrumusețare. Simpla lor mângâiere e alinare și încântare pentru inima noastră, fiind încărcată cu iubire senină, fără nori sau ploi. Ei sunt aceia care nu uită datele importante, care au mereu pregătită o surpriză, oricât de mică ar fi; care ne oferă în dar o floare culeasă de mână lor din grădină, pe a cărei petale au scris în prealabil un simplu ”Te iubesc!”, cu inima plină de emoție. Ei sunt cei care încă mai au sentimente înălțătoare, care nu uită ce este respectul și prietenia sinceră. Ei deschid uși. Ușa sufletului și a inimii noastre, pentru că știm că odată intrați nu vor devasta tot, nu ne vor fura lucrurile la care ținem și nu vor călca în picioare covorul de la intrare atunci când, din întâmplare, vor fi nevoiți să iasă. Ne mai deschid și ușa încăperii în care intrăm lăsându-ne să trecem înaintea lor, fără să ne poarte pică că suntem cu un pas în față. Sunt acolo mereu să ne ofere brațul pentru a păși elegant pe covorul roșu al vieții și nu uită să ne acompanieze cu stil și dăruire.

        Ei merită să fie iubiți pentru că atunci când le spunem că vrem o ciocolată ne aduc o gamă întreagă din care să ne alegem, fără să-și facă probleme pentru silueta noastră și fără să numere fiecare calorie. Mereu vor să fie cu un pas înaintea noastră în materie de surprize și atenții, și sunt la fel de încântați ca o fată atunci când îi surprindem la rândul nostru. Știu să se bucure alături de noi pentru fiecare reușită a lor sau a noastră și ne sprijină necondiționat, chiar dacă uneori putem greși în alegerile pe care le  facem (și ei greșesc). Știm că avem pe cine să ne bazăm când toți ceilalți ne-au întors spatele și ne vor ridica de jos cu un gest suav și  în același timp puternic. Ei sunt puterea noastră și noi puterea lor. Împreună mergem înainte fără regrete, sărim peste obstacole fără să le atingem și ne bucurăm de minunile simple ale vieții, pe care înainte nu le puteam vedea. Ei aduc un val nou de lumină și ne fac să vedem lumea cu alți ochi.

        Ei merită să fie iubiți pentru că sunt diferiți, nu respectă normele, nu urmează mulțimea. Ei se diferențiază, se distanțează și se conduc după propriile reguli. Ei sunt inteligenți, atât de inteligenți încât ne înțeleg stările fără să le exprimăm în cuvinte, le înțeleg și le respectă fără să dezlănțuie furtuna pentru nimic. Ei știu că și cea mai tristă fată poate zâmbi atunci când lacrimile îi sunt șterse cu căldură și mai știu că lumea se clădește doar cu iubire.  

             Ei merită să fie iubiți pentru că sunt ei și nimeni altcineva!         

Eu, vocea ta interioară!

        Hei, tu! Da, tu! Cu tine vorbesc! Ar fi cazul să mă bagi în seamă, pentru că nu am de gând să mă mișc de aici prea curând! Mă cunoști prea bine, dar nu vrei să mă conștientizezi...problema ta, eu tot aici sunt, gata să-ți pun piedică când ți-e lumea mai dragă, gata să te ajut să-ți rupi gâtul și să te fac praf, să-ți calc încrederea în picioare și să o arunc la gunoi. Îți sună cunoscut? Acum mă bagi în seamă? Știi cine sunt? Normal că știi! Dă-te mai aproape să-ți spun ceva! Am fost aici mereu, alături de tine și la bine și la rău, dar îmi place să te sabotez de câte ori pot, asta mi-e meseria, sunt avocatul diavolului și nu te slăbesc o clipă! Sunt cu ochii pe tine, de fapt cu mintea, sunt pretutindeni în mintea ta! Am fost lângă tine în momentele tale de fericire, normal, ca să ți le stric! Uneori mi-a ieșit, alteori nu, dar nu-i nimic voi mai avea ocazia, viitorul tău îmi aparține, suntem un tot și așa vom fi! Nu scapi tu de mine așa ușor, ai nevoie de multă inteligență, așa că până atunci te joc pe degete cum vreau!

        Mai știi când ai hotărât să-ți urmezi visul? Parcă pluteai, erai în altă lume, emoțiile te încercau în fel și chip și parcă nimeni nu te-ar fi putut scoate din starea de beatitudine care se instala cu pași repezi, cică voia să și persiste, pfff, fleacuri! Am învins-o din două mișcări și a fugit mâncând pământul. Cred că a mâncat atât de mult încât i s-a făcut rău și a decis că nu-i mai trebuie pe viață. Acum fuge de tine, te evită cu orice preț, iar orice încercare timidă de reîntoarcere la stăpân eșuează numai cât mă aude! Ha, ha, ți-am făcut-o și de data asta! Cine-i mai tare? Normal, Eu! Eu, pentru că am personalitate, e separată de a ta, nici măcar nu se aseamănă, e unică! Da, știu, trăiesc prin tine, și ce, trebuie cumva să-ți mulțumesc? Altădată! Până la urmă eu comand, tu te supui! Așa și trebuie! De fapt, îți mulțumesc că ești lașă, că nu ești în stare de nimic, îți sună cunoscut? Tot eu eram și atunci! L-ai lăsat să plece pentru că așa am vrut eu, ca să-ți stric stric fericirea, ce atâta fericire pe capul tău? Plus că iubirea prostește, face ce vrea din tine, cum m-ai mai fi ascultat pe mine? Am eliminat concurența cu cap și am trimis-o la plimbare pentru totdeauna. Sper să nu o doară picioarele! Ha, ha, fals! Chiar mă rog să o doară picioarele, poate se așează pe banca altcuiva și te dă uitării. Știi că nu era de tine, prea multe complicații! Tu nu vezi că numai eu sunt alături de tine, merit chiar și un premiu, când mi-l oferi? :) 

        Stai așa, fă-te comodă, avem tot viitorul în față! îți dai seama câte momente îți mai pot strica? Îți zic eu! Multe! Pot începe și acum dacă vreau! Crezi că e totul perfect în viața ta? Știu, nu-mi răspunde! Lasă că-ți zic eu că știu mai bine! Nu, nu e! Crezi că ai reușit să faci ceva, că ai atins perfecțiunea, că ai o relație cum nu credeai vreodată, nimic mai fals, trăiești într-o bulă imensă numită iluzie. I-L-U-Z-I-E, ai auzit? și iluziile ieftine se evaporă, sunt volatile. Țeapă! Crezi că te iubește? Mai minte-te frumos! Inclusiv el te minte, te prostește și tu nici nu-ți dai seama, vai de capul tău! Ești praf! Crezi că ai reușit să faci ceva măreț? Prostii! Lucruri comune, nu ești capabilă de nimic grandios, ești comună, de altfel ca tot ce faci! Încă mai crezi în tine? Nici nu știu cum mai ai curaj! Eu n-aș mai avea!

        Tu nu vezi că fac ce vreau cu mintea ta!? Și culmea butonul ”stop” e la tine, păcat că stai cam prost cu orientare și până îl găsești mai durează câțiva ani, poate chiar o viață, o viață întreagă lângă mine, îți dai seama? Ar trebui să te bucuri că ai companie, și așa ceilalți vin și pleacă, eu măcar îți voi fi fidelă și nu te voi părăsi niciodată. Așa că ia partea plină a paharului, chiar dacă te îmbăt cu apă chioară!          

E fericire!

         Soarele îmi bate în ochi, simțurile încep să-și revină. Sunt undeva, într-un loc liniștit plin de iarbă, îi pot simți mirosul, mă atinge pe față. Păsări cântă sublim, ce încântare pentru urechile adormite! Sunt acolo cu toată ființa mea amorțită.

        Ochii se întredeschid în încercarea eșuată de a măsura din privire împrejurimile. Sus e clar cel mai pur și încântător albastru pe care l-am văzut în viața mea, mă îndeamnă să mă trezesc, să să mă ridic voios, să alerg cu zâmbetul în suflet. Zâmbesc involuntar cu ochii închiși și văd fericirea cum mă cheamă, poartă haine de sărbătoare cu flori colorate brodate. Îmi întinde mâna să mă ridic, să pornim împreună în pas alene către soare.

        Ne zâmbim și facem primul pas prin lumea colorată. E altceva! Nu e monotonie, nu e nimic știut. E fericire! Câtă liniște sufletească după care am tânjit atât! E doar o bucată din viață, un mic pasaj în versuri care face trecerea spre capitolul următor. E mai mult decât o stare de bine trecătoare. E fericire!

        Alergăm ținându-ne strâns de mână, nu vreau să-ți mai dau drumul niciodată, sunt egoistă, te vreau doar pentru mine zi și noapte, să dansăm în ploaie, să pășim printre mii de flori parfumate, să te prețuiesc toată viața. Doar tu ești tot ce îmi doresc! Îți simt pașii cum te îndepărtezi, nu vreau să pleci! Mai rămâi o zi, mai rămâi o viață!

        Deschid ochii, totul în jur e schimbat, ceva lipsește. Caut ceva, dar nu știu ce cu exactitate. Te caut pe tine, dar nici măcar nu-mi dau seama. Caut o frântură din mine, din ceea ce mă caracterizează și n-am să mă opresc din căutat niciodată. Caut fericirea și, da, o găsesc în fiecare zi puțin câte puțin. E fericire!   

Când orgoliul se joacă cu viața ta

     Era ultima zi, ultima lor zi împreună. Pe chipurile lor se citea tristețea care se accentua odată cu scurgerea minutelor, iar fiecare secundă care trecea se aduna în mulțimea timpului trecut petrecut împreună. Erau doi...urma să fie doar unul. Unul care pleacă și unul care rămâne înmărmurit în camera goală, în care până mai ieri răsunau râsete de nestăvilit, pornite din inimă.

     Ea stătea într-un colț pe patul care a fost martorul iubirii lor, a orgoliilor și resentimentelor semănate timpuriu. Acum locul începea să-i pară străin, straniu, lipsit de dragoste și căldură, își dorea să fugă, să evadeze, dar lanțurile invizibile ale voinței o țineau țintuită în loc. Totul era contradictoriu: fețele lor, gesturile, sentimentele și chiar și aerul din încăpere. Era iubire, dar nu mai era, era dorința de a rămâne uniți, dar setea de libertate striga mai tare și mai tare, pentru a se face auzită, înăbușind orice încercare de revenire la sentimente mai bune. Se iubeau și se urau. Iubirea era mai puternică decât întreaga lor ființă, o simțeau vie în inimă chiar și după atâta timp, însă, ura era hrănită constant, și creștea umplând camera până la refuz. Era nevoie de aer. El se ridică și deschise fereastra prin care razele soarelui intrară nepoftite. Acum le scăldau corpurile în lumină, o lumină prea rece în mijlocul verii.

     Se apropie de ea într-o încercare timidă de a îndrepta lucrurile, însă orgoliul izbucni ca un gheizer inundând ruinele relației lor pentru totdeauna. I-a întors spatele lăsând-o pe marginea patului, cu lacrimi în ochi care clocoteau din nevoia de a se elibera, cu chipul sfâșiat și schimbat de durere. Ar mai fi făcut măcar un pas spre el, ultimul, dar gândul se schimbă îndată într-o ură și mai mare. Îl iubea și îl ura pentru neputința lor de a lăsa sentimentele să vorbească, pentru toate părerile și ideile care au murit înainte de a vedea lumina zilei. Se ura pe ea pentru situația în care ajunsese, deși nu și-a dorit-o niciodată. Cum au ajuns aici? Cine știe! Nu mai au timp nici pentru a vedea unde au greșit, sunt prea preocupați stând de vorbă cu noii lor prieteni, orgoliul și ura.

     Într-o ultimă forțare se ridică și privi ușa cu teamă. Știa că dacă o va deschide și va păși dincolo, va fi pentru totdeauna, va trebui să arunce la gunoi tot ce a iubit, tot pentru ce a luptat cu morile de vânt. Tot efortul va fi fost în zadar. O parte din ea va muri...

     Fără să-și dea seama, printre lacrimi, stătea deja cu mâna pe mânerul ușii. În câteva secunde, care păreau a fi ore, era dincolo de ușă, trântind-o în urma ei, zăvorând pe vecie o bucată din viața și inima ei. Era o înfrângere victorioasă, un nou început de sfârșit. Și-a șters ultima lacrimă și a plecat uitându-se doar înainte, lăsând trecutul acolo unde îi este locul.

     Zgomotul ușii trântite l-a trezit din visare, și-a întors privirea către pat, ea nu mai era. Chipul i se schimbă într-o clipită și o lacrimă ieși la suprafață din izvorul secat de orgolii. Deja îi era dor, dar era prea târziu, se simțea legat de mâini și de picioare, nu putea alerga după ea, nu putea vindeca trecutul, rana era prea adâncă. O iubea și o ura, se ura pentru că nu a reușit să o schimbe, să rămână acolo doar pentru el. Nu a reușit să facă alta, una pe placul lui, dar care să fie Ea, ființa care conta. Nu a reușit să vadă că iubirea nu schimbă, iubirea acceptă și se armonizează cu iubirea celuilalt.

     Acum sunt doi în amintire, o amintire care se șterge cu fiecare zi, cu fiecare nou început. Totuși, în ei a rămas o parte vie care i-a unit, care i-a și despărțit, un orgoliu de neclintit. Degeaba mai fugi după el, degeaba mai fugi după ea, totul e doar în gând!