E fericire!

         Soarele îmi bate în ochi, simțurile încep să-și revină. Sunt undeva, într-un loc liniștit plin de iarbă, îi pot simți mirosul, mă atinge pe față. Păsări cântă sublim, ce încântare pentru urechile adormite! Sunt acolo cu toată ființa mea amorțită.

        Ochii se întredeschid în încercarea eșuată de a măsura din privire împrejurimile. Sus e clar cel mai pur și încântător albastru pe care l-am văzut în viața mea, mă îndeamnă să mă trezesc, să să mă ridic voios, să alerg cu zâmbetul în suflet. Zâmbesc involuntar cu ochii închiși și văd fericirea cum mă cheamă, poartă haine de sărbătoare cu flori colorate brodate. Îmi întinde mâna să mă ridic, să pornim împreună în pas alene către soare.

        Ne zâmbim și facem primul pas prin lumea colorată. E altceva! Nu e monotonie, nu e nimic știut. E fericire! Câtă liniște sufletească după care am tânjit atât! E doar o bucată din viață, un mic pasaj în versuri care face trecerea spre capitolul următor. E mai mult decât o stare de bine trecătoare. E fericire!

        Alergăm ținându-ne strâns de mână, nu vreau să-ți mai dau drumul niciodată, sunt egoistă, te vreau doar pentru mine zi și noapte, să dansăm în ploaie, să pășim printre mii de flori parfumate, să te prețuiesc toată viața. Doar tu ești tot ce îmi doresc! Îți simt pașii cum te îndepărtezi, nu vreau să pleci! Mai rămâi o zi, mai rămâi o viață!

        Deschid ochii, totul în jur e schimbat, ceva lipsește. Caut ceva, dar nu știu ce cu exactitate. Te caut pe tine, dar nici măcar nu-mi dau seama. Caut o frântură din mine, din ceea ce mă caracterizează și n-am să mă opresc din căutat niciodată. Caut fericirea și, da, o găsesc în fiecare zi puțin câte puțin. E fericire!   

Reverie

Azi e soare...și totuși plouă...
În raze pătrund frânturi de demult,
O viață apusă apare în gând.
E un sentiment straniu de dăinuire,
Peste ani, peste vremuri, peste văi,
Și-n liniște se pierde un suspin.
Dormi într-un loc plin de uitare
Unde cântă privighetori în zori de zi
Și peste ore arșița doare, ca în prima zi;
Te trezești și în jur auzi cucul
Ce-și înalță al său cântec trecător,
E liniște, e liniște de mormânt
Și trăiești prin orice gând,
Prin aerul ars de soarele zâmbitor,
Prin fiecare cuvânt răsunător,
Prin tot ce a fost.
E o reverie nebună ce aleargă turmentată,
Fără țintă, parcă zici că-i beată,
Se întoarce și țâșnește spre viitor
Sărind în hopuri peste gropile anotimpurilor.
Din nou se aude ciripit de viață,
Deși într-un decor mort, de mult uitat,
Prinde contur tot ce-i neînțeles
Și tot ce va trebui învățat.
E o reverie nebună de tot
Care râde în hohote și pleacă
Să se plimbe pe tărâmul de soare inundat.
 

Proiecție

Aștept un zâmbet, dar el nu mai apare,
Gândul îmi fuge unde a mai fost și ultima oară,
O lacrimă cade încet pe podea, dar dispare
Toate vorbele au fost aruncate într-o doară.

Munți de arșiță scaldă zarea sură
Înălțând castele de fum și praf spulberat,
Imaginea devine deodată îmbâcsită, dură
Ploaia de ceva timp, supărată, a plecat.

Proiecție exterioară a ce e în interior;
Scot capul pe geam, trece un nou nor,
Parcă zâmbește, dar, totuși pare uitat
Am înnebunit sau doar am visat?

Și totuși, parcă și soarele mă privește intens
Îmi aruncă o rază aprinsă pe creștet
Și-așteaptă un răspuns prins din mers,
Dar el nu mai vine, se ascunde șiret.

Tot ce mă înconjoară începe să-mi vorbească,
Cuvinte apăsate mă lovesc în plin,
Oare toată lumea începe să înnebunească?
Sau e doar un alt pasaj din destin?

Corcodușul din fața casei pare îngândurat,
Îl fixez cu privirea și-aștept o reacție,
Dar orice cuvânt sau gest se lasă așteptat...
Poate are deja altă ocupație?

Deodată începe să bolborosească ceva neînțeles,
Parcă despre anii care s-au dus
Și despre toate roadele pe care le-am cules
Sau doar îmi vorbește despre un alt vis.

Stau, ascult și-ncerc să-nțeleg ceva,
Printre vorbele ascunse parcă se întrevede viața mea;
Povestește neîncetat cum timpul a trecut,
Când a fost cerul senin și când ploaia a durut.

Își ridică ochii spre mine și zâmbește amar,
Toată natura-i încă într-o forfotă de jar,
Cuvinte sparte mă ating în zbor,
Pe deasupra trece același nor.

Ridică o crenguță cu frunze verzui
Și-mi face semn de bun rămas,
Imaginile se succed hai-hui
Și natura tot pe locul ei a rămas.

Privesc și nu înțeleg nimic,
Visez, sau sunt conștientă de ireal?
Îmi ațintesc din nou privirea asupra lui,
Dar a amuțit pe loc, parcă și el uimit.

Stau și încerc să-mi adun gândurile pierdute,
Să pun cap la cap nebunia trăită,
Mă uit în jur și totu-i neatins,
Există  cineva care să poată să mă ajute?

De fapt, cred că am visat
Și încerc să mă  conving de adevăr,
Mintea mea se liniștește...
Dar, deodată, îl văd iar în zare și pare că-mi zâmbește.