Privire de gheață, sau cum moare totul

      Avea aceeași privire rece pe care o întâlnisem pentru prima dată cu câteva săptămâni în urmă, în timpul unor contradicții aparent banale. Parcă era altă persoană, una necunoscută mie și pe care nu-mi doream să o cunosc, și totuși.... Clipele frumoase dintre noi pluteau undeva departe în asfințit și încercau să-și ia rămas bun.

      Privirea m-a ațintit pentru câteva secunde...am înghețat...era atât de rece încât nu mai simțeam nimic altceva decât un frig constant în suflet și o frustrarea mai mare decât întreaga mea ființă. Era exact ceea ce nu-mi dorisem niciodată să se întâmple și nici măcar fulgerător nu m-am gândit că s-ar putea concretiza vreodată, dar întâmplarea a lovit mai repede decât aș fi putut să o conștientizez.

     Zile senine s-au transformat în reprize de ploi torențiale ce m-au udat până la piele, în ciuda umbrelei, care părea uitată în altă secvență, poate una mai fericită, și care nu mai avea niciun rol bine știut, acum era doar un obiect inert în mâna mea. Mă uitam la el cum stă acolo și nici măcar nu-i pasă de picăturile mari de ploaie și de șiroaiele care îmi udau pantofii fără încetare. Era adevărata față, neștiută la început. Era tot ce nu-mi doream pentru mine și totuși...

     Chiar și aerul din încăpere a devenit de neatins, era rece, înghețat și trecea pe lângă noi fără să-l mai putem inspira măcar o dată. Și-a întors privirea și parcă se temea să mă mai privească sau era doar o impresie de-a mea, puțin prostească și pur și simplu era sictirit de situația în care ajunsesem și altă reacție nu avea la îndemână. Nu prea era omul expresiv și sentimental care să-și expună stările sau măcar să încerce să și le explice, dacă nu mie, măcar lui. Totul era de-a gata, haotic și neînțeles nici măcar de actorii principali. Îmi doream să fie doar un rol din care să ieșim odată cu părăsire scenei, dar scena era viața noastră, realitatea pe care călcam cu pași mărunți, îngreunați de sentimente deloc înălțătoare.

     Imagini mi se perindau prin fața ochilor în momentele de liniște mormântală ce se lăsase peste noi după încrucișarea privirilor fugare și prea străine. Iubirea moare sub greutatea reproșurilor și resentimentelor hrănite puțin câte puțin, dar constant. Nu săream peste nicio zi în care să nu le alimentăm corespunzător. Vină comună, ca de obicei, prea puțini recunosc cum stă treaba, e mai simplu să dăm vina pe celălalt, noi suntem fără de greșeală, oare?

     În minte îmi vin clipe cu soare și frustrarea atinge apogeul. Ce poate fi mai frustrant decât dărâmarea a ceea ce încerci să clădești? Vorbele frumoase se uită mai repede decât cele urâte, mângăierile suave parcă nici n-au existat, privirile drăgăstoase au înghețat, zâmbetele s-au cristalizat, lacrimile îneacă ultima floare de la el.

     Au fost iluzii ieftine, plătite prea scump...