Era ultima zi, ultima lor zi împreună. Pe chipurile lor
se citea tristețea care se accentua odată cu scurgerea minutelor, iar fiecare
secundă care trecea se aduna în mulțimea timpului trecut petrecut împreună.
Erau doi...urma să fie doar unul. Unul care pleacă și unul care rămâne
înmărmurit în camera goală, în care până mai ieri răsunau râsete de nestăvilit,
pornite din inimă.
Ea stătea
într-un colț pe patul care a fost martorul iubirii lor, a orgoliilor și
resentimentelor semănate timpuriu. Acum locul începea să-i pară străin,
straniu, lipsit de dragoste și căldură, își dorea să fugă, să evadeze, dar
lanțurile invizibile ale voinței o țineau țintuită în loc. Totul era
contradictoriu: fețele lor, gesturile, sentimentele și chiar și aerul din
încăpere. Era iubire, dar nu mai era, era dorința de a rămâne uniți, dar setea
de libertate striga mai tare și mai tare, pentru a se face auzită, înăbușind
orice încercare de revenire la sentimente mai bune. Se iubeau și se urau.
Iubirea era mai puternică decât întreaga lor ființă, o simțeau vie în inimă
chiar și după atâta timp, însă, ura era hrănită constant, și creștea umplând
camera până la refuz. Era nevoie de aer. El se ridică și deschise fereastra
prin care razele soarelui intrară nepoftite. Acum le scăldau corpurile în
lumină, o lumină prea rece în mijlocul verii.
Se apropie de
ea într-o încercare timidă de a îndrepta lucrurile, însă orgoliul izbucni ca un
gheizer inundând ruinele relației lor pentru totdeauna. I-a întors spatele
lăsând-o pe marginea patului, cu lacrimi în ochi care clocoteau din nevoia de a
se elibera, cu chipul sfâșiat și schimbat de durere. Ar mai fi făcut măcar un
pas spre el, ultimul, dar gândul se schimbă îndată într-o ură și mai mare. Îl
iubea și îl ura pentru neputința lor de a lăsa sentimentele să vorbească,
pentru toate părerile și ideile care au murit înainte de a vedea lumina zilei.
Se ura pe ea pentru situația în care ajunsese, deși nu și-a dorit-o niciodată.
Cum au ajuns aici? Cine știe! Nu mai au timp nici pentru a vedea unde au
greșit, sunt prea preocupați stând de vorbă cu noii lor prieteni, orgoliul și
ura.
Într-o ultimă
forțare se ridică și privi ușa cu teamă. Știa că dacă o va deschide și va păși
dincolo, va fi pentru totdeauna, va trebui să arunce la gunoi tot ce a iubit,
tot pentru ce a luptat cu morile de vânt. Tot efortul va fi fost în zadar. O
parte din ea va muri...
Fără să-și dea
seama, printre lacrimi, stătea deja cu mâna pe mânerul ușii. În câteva secunde,
care păreau a fi ore, era dincolo de ușă, trântind-o în urma ei, zăvorând pe
vecie o bucată din viața și inima ei. Era o înfrângere victorioasă, un nou
început de sfârșit. Și-a șters ultima lacrimă și a plecat uitându-se doar
înainte, lăsând trecutul acolo unde îi este locul.
Zgomotul ușii
trântite l-a trezit din visare, și-a întors privirea către pat, ea nu mai era.
Chipul i se schimbă într-o clipită și o lacrimă ieși la suprafață din izvorul
secat de orgolii. Deja îi era dor, dar era prea târziu, se simțea legat de
mâini și de picioare, nu putea alerga după ea, nu putea vindeca trecutul, rana
era prea adâncă. O iubea și o ura, se ura pentru că nu a reușit să o schimbe,
să rămână acolo doar pentru el. Nu a reușit să facă alta, una pe placul lui,
dar care să fie Ea, ființa care conta. Nu a reușit să vadă că iubirea nu
schimbă, iubirea acceptă și se armonizează cu iubirea celuilalt.
Acum sunt
doi în amintire, o amintire care se șterge cu fiecare zi, cu fiecare nou
început. Totuși, în ei a rămas o parte vie care i-a unit, care i-a și
despărțit, un orgoliu de neclintit. Degeaba mai fugi după el, degeaba mai fugi
după ea, totul e doar în gând! 
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu