O lacrimă cade din cerul senin de mai ieri,
Un zâmbet se transformă în rană adâncă
Și-o inimă-i lovită de-un pumnal de fier,
Se desprinde, cade, se lovește de-o stâncă.
Un ochi ce duce spre ceva nou apare,
Spre o viață sortită durerii ce nu moare,
Spre un nou început mai amar decât fierea ,
Un singur fapt înlătură toată mângâierea.
Și picură în noapte în ritm sacadat,
Mii de lacrimi ce pământul au udat
Se aude un șuvoi de neștire
Un întreg huruit lipsit de iubire.
Și cade...și cade mereu neîncetat
Peste un vis ce se vrea a fi uitat,
Peste o fărâmă infimă de dăinuire,
Peste un morman de negură și uimire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu