Ghiocei

De ce să cazi?

De ce să cazi, când poți să te ridici
Cu gesturi sigure, mutând stânci,
De ce să stai, când poți să alergi
Spre noi dimensiuni, unde să încerci.
Să încerci să zâmbești fără perdea,
Deși lumea se poate supăra,
Să încerci să uiți durerea
Și s-o împrăștii
În locuri unde se va transforma.
Se va transforma în liniște
Și fericire va elibera
De câte ori simți că nu-i loc pentru ea în viața ta,
Nu uita! Doar tu poți face ceva s-o poți schimba!

Visuri

Visez să zbor, înalt, spre cer

Ajutată de aripi găsite-n deșert,

În pustietatea sufletului meu,

În mediul arid, udat din când în când

de-un gând inert.

Visez să plec în drum spre Lună,

Să mă pierd măcar o dată pe săptămână

În dimensiuni paralele

Și-n final să uit de ele.

Visez să cânt în ritm allegro

Pe notele visurilor mele,

Într-un final să ajung acolo

Îmbătată de miros dulceag de lalele.

La ce bun atâtea visuri în zadar,

Când n-ai curaj să zâmbești, măcar,

Când uiți că poți să reușești,

Doar dacă îți zâmbești mai des. 

Uităm

Uităm să prețuim la timp

Și să plecăm când focu-i stins,

Ne împiedicăm în sentimente,

Nu prea știm să mai iubim.

Așteptăm o viață pentru fericire

Suntem orbi și nu vedem

Că ea e chiar aici în mine, în tine,

De am putea măcar s-o observăm.

Uităm să privim înainte

Și ne lovim de ziduri trecute,

De tăcerea de fier

A zilelor mult prea cunoscute,

Departe pierdute.

Ascultăm mereu în jur,

Preferăm ce ne asurzește,

Decât o vorbă lin șoptită

A sufletului nostru nebun.

Nebun de dor, nebun și de uitare,

Cunoscător al privirii vagi din depărtare,

Al clipelor încărcate de emoție

Al anilor seduși de clipa cea mare.

Uităm să zâmbim cu mintea limpede

Și-n privire cu cristale,

Uită să aprindem focul din scântei,

Cu pietre rare,

Nu mai știm ce timp e pentru noi

Nici dacă ne distanțăm

Și începem să privim cu ardoare.

Acum

Acum îmi spui să aștept

Că poate am înțeles greșit

și tu ești vreun sfânt,

Nu mai contează visele năruite,

Nu mai contează zâmbetele lucide

și nici măcar dacă m-ai iubit,

E clar, tu ești puțin tâmpit!

Și aș vrea să-ți strig în față multe adevăruri dureroase,

dar durerea nu o simți tu până în oase

și nici n-ai fost vreodată în stare

să înțelegi de ce atitudinea ta doare.

Acum îmi spui că mă iubești,

Peste o clipă deja te căiești;

Te joci și m-aș juca și eu

Spânzurătoarea, cu tine aș juca mereu.

De azi te las să pleci în neștire

Să te duci uitat de toți

Nu mai ai loc la mine

Poate într-o zi o să te deștepți;

De va fi prea târziu

Să nu mă învinuiești pentru zâmbetul

Desprins parcă din povești.

S-a dus, s-a terminat

Aveam atâtea de spus, dar cuvintele au secat

s-au transformat în nisip fin, udat

când s-a uscat, vântul l-a luat.

Acum îmi spui că n-ai uitat

Că aveam atâtea și s-au spulberat,

Dar eu nu te mai cunosc

Ai existat?

Nu cred! În minciuni te-ai înfundat.  

Fiecare are o părere

N-ai nevoie să-ți spun ”eu”

Ce este în sufletul tău,

N-ai nevoie de-un ecou,

Ce aude prost și răspunde greu.

”Eu” e în fiecare dintre ei,

Ce-și dau cu părerea și se-mpiedică-n idei,

Îi întrebi ce zi mai e,

Dar sar cu ora repede.

Nu te-am întrebat cât e ceasul frate!

Ci, ce zi e, dacă e noapte;

Noapte e în capul tău,

Prea puține stele și strălucesc tot mai greu.     

Fiecare are o părere,

Despre lună, despre stele,

Despre soare, despre nori,

Mai puțin despre valori.

Oricine te cunoaște mai bine

Și știe mai multe decât tine,

Doar e viața ta, normal,

Specialiști mereu apar.

Fiecare are o părere,

Despre cum trăiești, și-ți cere,

Să ții mai mult capul plecat,

Sau să fii mai arogant.

Să fii tu, nu e bine,

Mereu se vrea o-mbunătățire;

De la două persoane diferite,

Părerile ies cam amețite.

Concluzia fiind trasă,

De ce să pleci urechea, lasă,

Să treacă-n vânt, asurzitor

Toate părerile lor!

Cum e să știi

Cum e să știi că visele tale mor

Sub greutatea pașilor lor,

Că nu mai ai speranță pentru viitor

Când gânduri negre te apasă, pășind pe covor.

Cum e să știi că nu-s de încredere

Și fac totul doar să te îmbete

Cu vorbe frumoase, cu false zâmbete

Și în lipsa ta te iau în derâdere.

Cum e să vezi doar fețe lovite,

De ură și frământări neistovite,

De resentimente îmbâcsite,

Ani de uitare și nopți nedormite.

Cum e să știi că din gura lor,

Ești alt om și nu mai poți să zbori,

Ești diferit, nu cum ai gândit

Nu ești tu, deși cu grijă te-au zugrăvit.

Cum e să știi că ei sunt nimic

Din clipa în care te-ai definit,

Nu sunt nici măcar un obstacol mic,

Nimic ce nu poate fi depășit.