Luptă-n gânduri

În minte îmi vin secvențe știute
Întâlnite parcă într-o altă lume,
Pasaje și idei uitate-n tăcere
Ale unei implacabilități în iertare.
Ele vin și se duc negreșit
În ritm alert de sânge mâniat,
Bolborosesc tardiv din când în când
Și au plecat...
Revine starea sublimă de dor,
De visare în stare pură, pe nor,
Se-ntoarce și firea cerută în gând
Un echilibru fragil, dar progresiv.
Dar totuși ele îndrăznesc iar, mai grav
Pe un ton autoritar de posac,
Merg spre o țintă centrată în colț
Cu pași mari, răsunători...
Dar nu e bine!
Și aș vrea să le pierd.

Caut fericire, dar nu găsesc!

     Suntem oameni, greșim adesea, intenționat sau din ”prostie”. Greșeala e umană, dar repetarea continuă a aceleași greșeli devine prostie pe bune. Suntem făcuți din greșeli, călcăm în fiecare zi pe greșeli și ne ascundem tot după greșeli, asta ne e natura. Spunem că ne pare rău pentru momentele în care nu am făcut lucrurile cum trebuia, pentru alegerile care ne-au costat scump, dar nu ne pare rău niciodată pentru lipsa de acțiune.

     Ne dorim ca toate să cadă din cer, să nu fim nevoiți să ridicăm un pai. Vrem tot ce au alții, fără să privim în adâncul nostru și să vedem ce vrem, de fapt, noi. Credem că avem nevoie de bani ca să fim fericiți, dar atunci când îi avem, suntem nefericiți în continuare. Dăm vina pe timp, că a trecut prea repede și nu am apucat să ne bucurăm de viață, dar în trecut ce am făcut să ne bucurăm de ea? Trăim cu speranța unui viitor fericit, uitând că fericirea stă mereu în prezent. Trecutul și viitorul fericit sunt doar iluzii, simple abstractizări. Proiectăm mereu în viitor pentru a scăpa de nefericirea clipei prezente, dar și viitorul va fi prezent într-o zi.

     Îi învinuim pe cei din jur pentru starea noastră depresivă, pentru nereușitele noastre, pentru timpul pierdut, dar nu ne învinuim niciodată că i-am lăsat pe alții să decidă pentru noi și să ne dicteze starea de spirit. Ne place să fugim de responsabilități, dacă le-ar lua alții ar fi perfect! Fugind de responsabilități, fugim și de acțiune. Din inacțiune se naște nemulțumirea, încrederea de sine scăzută, incapacitatea de a face schimbări. Schimbarea este esențială dacă vrem să fim fericiți. Fiorul fericirii inițiale înseamnă o atitudine față de noi înșine și față de ceilalți în schimbare. Schimbarea scoate la iveală noi semne de întrebare: cine suntem noi, ce vrem de fapt? Întrebări derutante, pe care le înăbușim cât putem, nu cumva să ne păteze integritatea cu răspunsuri total diferite de cele pe care ni le dăm mereu pentru a scăpa de presiunea societății, a apropiaților, a părinților etc. Suntem ceea ce gândim și acționăm. Suntem liberi dacă învățăm din greșelile trecutului, dacă trecem peste greșelile prezentului și dacă facem slalom printre greșelile viitorului. Atingem succesul din multitudinea greșelilor punctate în trecutul nostru, marile descoperiri care au schimbat lumea au avut la bază greșeli. Dacă nu acționăm, cum putem greși, și, apoi, cum putem schimba ceva?

     La fel și cu fericirea, spunem întruna că suntem nefericiți, că avem o viață lipsită de farmec, că ne-am săturat de tot ce ne oferă, că dacă am avea altceva cu siguranță vom fi fericiți. Toate aceste gânduri prostești au relevanță până într-o zi, când, din greșeală, învățăm să ne bucurăm de sunetul paharului de cristal care s-a spart, de pasărea care ne trezește în fiecare dimineață, și pe care am urât-o până atunci, de prezența unor oameni dezagreabili la prima vedere, care se dovedesc a fi comori nedescoperite.

     Caut fericire, dar nu găsesc! De parcă fericirea ar fi ceva de cumpărat, ceva ce găsim la colțul străzii, sau, de ce nu, la cei de lângă noi și trebuie neapărat să o găsim și să o luăm doar pentru sufletul nostru. Suntem egoiști și când vine vorba de fericire, care e pentru toată lumea! De ce să fie și celălalt fericit? Chiar așa, de ce!? Hai să-l sabotăm, că nu ne place, prea e cu capul în nori, zâmbește întruna, nouă ne plac chipurile posomorâte, e păcat să fii fericit! Unde vezi tu pe stradă fețe fericite? Deci, trebuie să fim toți triști! Sabotându-i pe ceilalți ne sabotăm pe noi, ne distrugem propria fericire și ne mai întrebăm de ce am uitat să zâmbim. Adunăm prea multe resentimente și suntem invidioși chiar și pe propria umbră, că parcă e mai frumoasă și mai fericită!

     E simplu, fericirea e gratuită și fiecare e capabil să decidă dacă vrea să fie fericit; când a luat hotărârea asta, nimeni nu-i mai poate pune bețe în roate. Fericirea vine din interior și nu are nevoie de investigații amănunțite pentru a fi descoperită. E suficient să privim în interiorul nostru și să începem căutarea cu un zâmbet senin! Ea stă în lucrurile simple! :)          

Ce nu te distruge sigur te schimbă

     ”Crezi și se va schimba ceva!” Un îndemn ce conține un sâmbure de adevăr, dar care va rămâne veșnic doar un sâmbure care nu va da viață mai departe și nici nu va fi de niciun folos, poate doar de a menține amăgirea că ceva va trece printr-un proces de schimbare, când nu ne așteptăm. Prin simpla credință nu se mută munții din loc și nici apele nu-și vor schimba cursul, puterea minții fără alt suport fizic rămâne doar o putere abstractă.

     Totuși credeam că se va schimba ceva dacă îmi doresc suficient de mult, dar nu-s vreo ființă supranaturală capabilă să-și dorească spălarea creierului celuilalt, ca, apoi să funcționeze după un set nou de reguli și sentimente, și gata, totul să se întâmple conform gândirii mele axate pe relația perfectă. Îmi doream să ne înțelegem, să trecem pe aceeași lungime de undă, dar emiteam pe frecvențe diametral opuse și asta n-ar fi fost o problemă dacă emiteam măcar cu scopul de a-i fi celuilalt bine și la final să ne fie bine împreună. Vise!

     Și am crezut că ceva se va schimba, am crezut din toată inima, cu toată puterea minții mele... n-a mers!!! Am schimbat tactica, am început să completez gândirea pozitivă cu fapte, prin înțelegerea celui de lângă mine, prin transpunerea în persoana sa, prin acordarea spațiului după propriile sale reguli, mai are rost să spun că a fost de pomană?

     Foarte bine, am schimbat iar tehnicile de abordare, am trecut la exprimarea punctelor de vedere clar și răspicat, rezultatul? Un dezastru :), dar un dezastru cu final fericit pentru cineva. Certuri, contradicții, reproșuri, relația scârțâie rău, încă puțin și se dărâmă ca o casă veche de sute de ani, în ciuda vârstei fragede.

     Dar n-am renunțat să cred în mai bine, în relația perfectă pentru mine, niciun moment, și mintea mea a reușit, în sfârșit, să tragă și puterea fizică de partea ei, așa că mi-am mișcat fundul și am zis pas! Ce atâtea alte forțări inutile, una și bună care ajută și la eliminarea celulitei;).

     În concluzie, oricât de pozitiv gândim nu se va întâmpla mai nimic, cu excepția unei stări de mulțumire de moment. Gândirea pozitivă trebuie să fie îmbinată cu fapte pentru a realiza ceva durabil care să ne mulțumească pe deplin pe termen lung. În cazul de față, renunțarea la ce nu se putea schimba în veci și la ce, în esență, mă făcea nefericită, a fost soluția perfectă.   

Ieși

Ieși!
Închide ușa după tine,
Nu te uita o dată înapoi,
Uită de mine, uită de tine,
Uită de amândoi!
Trântește-o puternic în urma ta,
Să se zgâlțâie nervos,
Lasă cheia în ea
Să mai poată intra și altcineva.
Ieși!
Treci dincolo de zid,
Să vezi lumea în alte culori;
Se aud ropote de ploaie lovind,
Deasupra se îngrămădesc nori.
Pleacă! Fă un pas în față,
Aruncă un gând înapoi,
Măcar acum să reflectezi
La ce a fost între noi...

De ce au uitat bărbații să fie bărbați?

     Și aici nu mă refer la toți cei care își fac schimbări de sex:), pentru că de multe ori rămân mai bărbați decât ceilalți, în atitudine. Mă refer la capacitatea și chiar ”abilitatea” de a cuceri și păstra o fată, de a se evidenția din turmă. Dar turma e nucleul societății actuale, ce ne-am face fără!?                                                  
     Revenind la bărbații care au uitat să se comporte ca atare, pot spune că am întâlnit foarte puțini care mai știu ce e aia o relație adevărată. Principalul motiv pentru care bădărănia este la putere îl reprezintă anturajul ales prost. Am întâlnit atâția care nu își mai respectă iubita, care o înșală, îi vorbesc urât sau o lovesc, mergând pe premisa că ”prietenii mei se poartă chiar mai rău cu iubitele lor decât o fac eu cu tine, ar trebui să zici mersi!” Chiar așa? Tot noi să spunem ”mersi” că încă suportăm un dobitoc care nici pe el nu se suportă uneori. De unde curentul ăsta ”eu mă port mai bine cu tine decât X-ulescu”? De ce trebuie să ne comparăm mereu cu ceilalți și în cele mai multe cazuri ne comparăm cu ființe inferioare nouă, doar să fim noi într-o postură a ”bunătății întruchipate”. De ce nu ne comparăm cu exemplele care ne depășesc statutul? Oare pentru că ne este teamă să realizăm că nu suntem așa buni cum vrem să credem și că imaginea de cocoș înfoiat pe care o avem se va evapora? Ce vor spune ”prietenii”?

     Lăsând anturajul la o parte, ajungem la familie, la tatăl ”perfect” prin simplu fapt că el este stâlpul casei, ”cocoșul” care cântă (alt cocoș), omul care are primul și ultimul cuvânt și cel căruia femeia trebuie să-i mulțumească pentru că a ajutat-o să aducă pe lume copiii. Asta e normalitatea multor persoane care cred că așa stau lucrurile și așa e cel mai bine și corect, doar pentru că părinții lor au făcut la fel și așa s-a procedat de când lumea și pământul. Nimic mai fals. Se presupune că evoluăm. Cine a avut ”norocul” să dea peste o astfel de bijuterie de tată, îmi este clar că va proceda cu prietena sau viitoarea soție măcar 50% din cum se purta tatăl său cu mama sa.

     Bărbații au uitat să fie bărbați și din cauza televiziunii care promovează numai aspectele negative ale societății, dar și genul de bărbat macho la picioarele căruia cad toate femeile, fără să ridice măcar un deget, și după care toate sunt topite, deși le tratează ca pe niște zdrențe. Totuși, viața lor fără el nu mai are niciun rost. Paradoxal, nici alături de el viața lor n-are niciun rost. Viața noastră nu va mai avea rost când nu vom mai exista noi ca materie fizică, și poate chiar și atunci va avea un rost. Noi suntem nucleul, ceilalți vin și pleacă și își văd de viața lor.

     Toate aceste lucruri se întâmplă pentru că omul preferă să urmeze exemplele negative, care sunt mai ușor de copiat, decât să treacă prin filtrul gândirii logice ce e bine și ce e rău. Păcat că stăm cam prost cu gândirea și ne-am învățat să-i lăsăm pe alții să gândească și să decidă în locul nostru. Jalnic!  

Așteptam momentul

Așteptam momentul...
O luptă se dădea în mine,
Să stau, să aștept
Sau să țip și să trântesc
Plecând spre ieșire.
Priviri de gheață se loveau
Și căutau să se ațâțe,
În minte gânduri înfloreau,
Iar inima îngheța sub sentimente frânte.
Un joc al provocării meschine
Se juca după reguli sublime,
Vorbe dure zburau în vânt
Și știu că s-ar fi putut mult mai mult.
Căldura mâinilor s-a transformat,
În procesul său, dintre noi s-a evaporat,
Flacăra arzândă s-a stins,
Dragostea murea și ea...
Așteptam momentul dejugării
Să am puterea să mă eliberez de fiorul uitării,
Să trec în alt peisaj, să te uit...
Și uite! Vraja a dispărut!

Reverie

Azi e soare...și totuși plouă...
În raze pătrund frânturi de demult,
O viață apusă apare în gând.
E un sentiment straniu de dăinuire,
Peste ani, peste vremuri, peste văi,
Și-n liniște se pierde un suspin.
Dormi într-un loc plin de uitare
Unde cântă privighetori în zori de zi
Și peste ore arșița doare, ca în prima zi;
Te trezești și în jur auzi cucul
Ce-și înalță al său cântec trecător,
E liniște, e liniște de mormânt
Și trăiești prin orice gând,
Prin aerul ars de soarele zâmbitor,
Prin fiecare cuvânt răsunător,
Prin tot ce a fost.
E o reverie nebună ce aleargă turmentată,
Fără țintă, parcă zici că-i beată,
Se întoarce și țâșnește spre viitor
Sărind în hopuri peste gropile anotimpurilor.
Din nou se aude ciripit de viață,
Deși într-un decor mort, de mult uitat,
Prinde contur tot ce-i neînțeles
Și tot ce va trebui învățat.
E o reverie nebună de tot
Care râde în hohote și pleacă
Să se plimbe pe tărâmul de soare inundat.